Niciodata, chiar niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap ca voi sta langa mama, in aceesi locuinta si nu vom putea comunica. Din pacate, chiar asa a fost. Eu ii spuneam mereu ca o iubesc, ii pupam manutele care m-au spalat si m-au hranit pana am crescut. Ea se lumina la fata, se bucura, insa nu stia cine sunt si pt ce fac asta. Mama era fericita in lumea ei pe care noi cei din jur am acceptat-o la fel de greu precum am inteles-o. Cand in urma cu mai bine de 10 ani am adus-o de la casuta ei sa locuiasca la noi pt ca nu se mai descurca singura, nu m-am gandit la boala crunta care incet, incet a stapanit-o. Diagnosticul era Alzheimer, pe langa diabet complicat cu neuropatie. In primii ani de boala se descurca la noi, desi se pierdea cu firea uneori. Cei ce veneau in vizita n-ar fi zis ca are vreo problema pt ca se descurca admirabil. De pilda, sa salveze situatia daca o intrebai: ,,sti cine sunt?,, ea raspundea: ,,cine ai fost si ieri,,. Nu ma cunostea saracuta, credea uneori ca e la spital. Doar pe sotul il stia, ii stia numele, se bucura mult de tot sa-l vada pt ca mereu el venea cu ciocolata, inghetata, placinte sau flori. Zicea ca e un om bun. Au urmat apoi faze in care nu mai stia sa se imbrace, incheia gresit nasturii de la vesta sau nu mai stia cum sa-si lege baticul. A trecut prin perioade in care inventa versuri rimate, spre tot amuzamentul nostru, iar ea se simtea fericita sa ne vada razand, fara sa inteleaga ca avea o mare problema. O perioada manca singura fara ajutor si fara masura, dupa care a urmat cea mai grea perioada, care a durat 1 an si jumatate. In toata aceasta vreme am hranit-o cu seringa, iar hrana era transformata in hrana lichida cu blenderul. Trebuia sa fiu atenta sa o hidratez suficient, nu putea sa mai faca nimic singura, nici macar sa se intoarca de pe o parte pe cealalta. Putea doar sa-si miste putin mainile sau sa-si puna mana dreapta sub cap, dar asta nu pentru mult timp. Avea o dragoste de viata, desi a depasit multe cumpeni, pt ca mama sufera si de diabet, asa cum am amintit mai sus. De multe ori m-am luptat sa tin glicemia sub control, dormea un somn bun, apoi se trezea cu alta energie si accepta sa o hranesc. Din 2006, a fost tintuita la pat, nu mergea, era sondata si parca nu era de ajuns, in ultimele luni ale vietii facuse o escara mare la primele vertebre de jos, care nu se mai reducea ca dimensiune cu nici un tratament. A avut o escara in calcai, pt care am luptat sa o vindec aproape 1 an, desi se zice ca odata ce apar, escarele nu mai trec. Am fost socata sa aflu ca escarele se pot dezvolta si in calcai. Nu mai auzisem pana atunci, nici nu mai vazusem. In acel an zilnic ii faceam baita la picioare in apa cu bicarbonat de sodiu. Suferinta ei cred ca era asa mare, dar ea saracuta isi alina durerea strigand-o pe ,,muma,,. Mintea, amintirile ei au ramas in trecut. Uneori credea ca eu sunt mama ei si imi zicea ca are 17 ani. Nu mai stia cine este, unde este, de unde vine, iar in final nu mai avea nici o amintire. Era tare bucuroasa sa primeasca afectiune, era ca un copil mic. 9 ani si-a petrecut in pijama, doar atunci la inceput dupa ca am adus-o la noi a umblat putin. Ii placea sa fie sarbatorita la ziua ei, dar in ultimii 2 ani parca nu-si mai arata fericirea.
Dupa disparitia ei, am momente cand ma invinovatesc pt nerabdarea care ma cuprindea uneori din cauza oboselii. Am parcurs perioade cand ea nu dormea noaptea fiindca dormea ziua, iar cand eu trebuia sa ma culc, saracuta de ea incepea sa strige si nu ma puteam odihni. Ma consoleaza doar gandul ca am avut-o eu in grija si nu strainii. Am luptat alaturi de ea, aproape 11 ani, insa sfarsitul tot a venit.
Daca aveti in grija persoane dragi, loviti de aceeasi boala ca a mamei mele, nu va pierdeti rabdarea, iubiti-i, dezmierdati-i, ajutati-i, au mare nevoie de asta si nu uitati nici o clipa ca si parintii devin dependenti de copii.
Nu au trecut decat 3 luni de la plecarea ei dintre noi spre o alta lume, dar in fiecare zi mi-e dor de mama.
